Still (a)li(f/v)e

Still (a)li(f/v)e

Acest proiect expozițional constituie o reevaluare a un gen consacrat al picturii  – natura statică, care pare să fi intrat treptat într-un con de umbră sau chiar să fi dispărut cu totul din pictura prezentului.

Întrebarea majoră pe care ne-am pus-o, cu această ocazie, este dacă acest gen mai poate succinta totuși un anumit interes în arta contemporană și, mai ales, cum ar traduce acesta caracteristicile actuale ale existenței sau noile narativele cu privire la viitor, revizitând, în acest sens, și implicațiile contextuale ale momentelor lui forte, din istoria artei, pe care le-am avut ca reper.

Apariția naturii statice (secolele XVI și  XVII) a pregătit punctul de cotitură a picturii de la reprezentările religioase, istorice sau alegorice, ca relatări extraordinare ale existenței unane, la cele laice, ce se apropie de viața per se, și în care depășirea obișnuitului/ordinarului e dată doar prin regia compozițională laborioasă și sofisticată, un fel de vrăjire a privirii. Înrudirea acesteia cu scena de gen a extins treptat cadrul de cuprindere, de la lucrurile cotidiene cu care ființa umană se înconjoară, la ființa umană propriu-zisă, cu activitățile ei de rutină. Obsesia artei moderne pentru nediferențierea dintre artă și viață, pare să se fi înfiripat încă de pe atunci. Van Eyck, Holbein, Rubens sau Vermeer ne familiarizează cu astfel de cadre în care deschiderile spațiale ale ferestrei, ușilor sau oglinzii, au fie rolul de a sugera iluzia realității concrete în tablou, observabilă direct sau indirect printr-un fel de test al privirii,  fie de a deveni un fir conductor al acesteia cu ajutorul regiei luninii, ce este și mediul de acaparare a privitorului în atmosfera tabloului.    

În această incursiune cu privire la posibilitățile de exprimare prin natura statică, un punct de staționare important îl constiruie creația unor pictori marcanți ai trecerii în secolul XX, care au consacrat mult din creația lor acestui gen, precum: Manet, Van Gogh, Cézanne, Gauguin, Édouard Vuillard, Picasso, Morandi, Braque, Matisse etc. Acum putem sesiza contopirea, tot mai clară, a naturii statice cu scena de gen și chiar traversarea aceasteia, prin cadrele specifice, deja configurate anterior (fereastra, ușa, oglinda) și iesirea în exteriorul nedelimitat al naturii și al spațialității, ce își pierde treptat reperele clare pentru o analiză multifațetată, stratificată, dar și epurată a formelor constitutive ale realității  în bidimensionalitatea pânzei, în pictura modernă. Un alt lucru și mai inedit este scoaterea obiectelor din cadrul prestabilit al tabloului și orchestrarea lor ca atare, într-un fel de perpetuă rearanjare, direct în spațiul fizic, odată cu ridicarea acestora la rang de artă, prin Marcel Duchamp.

În pictură, aparenta disipare completă a elementelor/caracteristicilor specifice naturii statice se refortifică însă din nou prin repunerea în drepturi a forței de expresie a picturii în anii ᾽80, la artiști precum Lucian Freud sau Gerhard Richter, chiar dacă nu mai constituie o zonă de interes predominant a genului, ci mai curând o revizitare printre altele, dar de profunzime și adusă la zi.

O atenție deosebită ne-au atras abordările fragmentare mai recente, ce se regăsesc la pictori precum frații Tobias, Mathias Weisher, Damien Hirst, David Hockney, Gary Hume etc., prin recunoașterea unor obiecte specifice naturii statice și/sau scenei de gen în picturile lor, ce par să le citeze, ca printr-un fel de pulsiune vibrantă venită din subsdiarul picturii. Poate tocmai aici putem găsi unele răspunsuri, în caracterul fragmentar al naturii lucrurilor și al natrurii omului, în contextual existențial prezent, marcat de discontinuități, în ciuda cadrelor de întâlnire care ne preocupă, la întrebarea pusă initial – despre cum ne mai definesc astăzi obiectele cu care ne înconjurăm.

Conf. univ. dr. Liliana Mercioiu-Popa